Nu ştiu cine s-ar fi încumetat să creadă că dintr-un băieţel născut la 1 iulie 1902, în s. Cuconeştii Vechi, de pe malul Prutului, va creşte un savant celebru, o somitate mondială – Nicolae N. MOROŞAN.
Probabil pasiunea pentru trecut, pentru antropologie a însuşit-o încă în copilărie, când împreună cu alţi copii păştea vacile, descoperind cioburi şi oase, care veneau ca un mesaj al civilizaţiilor anterioare. Cu atât mai mult, nimeni n-ar fi putut spune că acest copil născut într-un sat din nordul Basarabiei va muri într-un chip tragic şi misterios în centrul Moscovei, în Hotelul Naţional în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Colindase lumea în lung şi-n lat, a avut conferinţe ştiinţifice şi comunicări apreciate în Europa și în Orient, dar destinul vitreg al Basarabiei l-a obligat într-un fel să se supună circumstanţelor şi să accepte colaborarea cu sovietele, să devină deputat în Sovietul Suprem al Naţionalităţilor, să fie „evacuat” forţat în Siberia şi acolo, înţelegând în ce mare capcană a nimerit, să încerce să-şi schimbe cumva soarta.
Spre marele nostru regret, spre marele lui nenoroc, el n-a reuşit să facă acest lucru.
Opera lui este una fundamentală, bibliografia operei sale este una impunătoare şi chiar dacă s-a stins prematur, el s-a impus şi continuă să se impună generaţiilor actuale prin destinul său şi prin opera sa.
Biografia lui reflectă destinul unui savant dintr-o generaţie care s-a născut la schimbarea epocilor, pe ai cărei umeri a căzut povara secolului XX, un secol zbuciumat de revoluţii şi zguduit de războaie.
A absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din Chişinău, apoi a studiat la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1927. Va îmbrăţişa cariera de geolog şi arheolog şi va publica peste 40 de lucrări ştiinţifice, descoperind zeci de aşezări paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului şi ale Prutului. Membru al Colegiului Arheologic şi al Institutului Internaţional de Arheologie, Moroşan îşi susţine doctoratul în Franţa, în 1933, cu o teză despre Pleistocenul şi Paleoliticul României de Nord-Est, cu specializare la Paris, cu deplasări de cercetare în Franţa, Anglia, Belgia, Cehoslovacia ş.a., tot el reuşind să fie director la Gimnaziul „M. Eminescu”. Doctor în ştiinţe naturale şi specializat în geografie şi paleontologie, el, ca geolog, reprezenta România la Societatea Preistoricilor Francezi. A făcut cercetări geologice, paleontologice şi preistorice în Basarabia, Moldova şi Dobrogea. Este autorul a cca 40 de lucrări ştiinţifice, tipărite în ţară, precum şi la Paris, Toulouse, Oslo, Varşovia, Bruxelles, Frankfurt pe Main, Washington ş.a.
Opera lui, chiar şi în formulă bibliografică, este impresionantă:
Contribuţiuni la cunoaşterea paleoliticului din Moldova de Nord (Bucureşti, 1927); O staţiune paleolitică în Dobrogea: Topalu (1928); Noi contribuţiuni preistorice asupra Basarabiei de Nord (1929); Contribution a l’etude du quaternaire de la Moldavie N. E., (1931); Existe-t-il du Micoquien en Bessarabie et quelle serait sa place dans la chronologie du pleistocene (Paris, 1931); Cea mai frumoasă dintre „Pointes en feuille de laurier solutreennes” din România extracarpatică (Iaşi, 1933); Evoluţia cercetărilor preistorice-paleolitice din Rom. N.E. şi rezultatele obţinute (Chişinău, 1933); Quelque observations sur le Quaternaire du N.E. de la Moldavie (Bucureşti, 1933); Solutreenul din România extracarpatică… (Chişinău, 1933); Asupra existenţei Mamuţilor, Rinocerilor şi Cerbilor în Moldova… (1934); Depozitele quaternare
paleontologice şi levalloisiene de la Gherman-Dumeni (1934); La plus jolie Pointe en feuille de laurier solutreene de la Roumanie (Le Mans, 1934); O fibulă particulară germanică din epoca imperialo-romană găsită în Basarabia (Chişinău, 1935); Effets de quelques Agents physiques sur les Roches… (La Mans, 1931); Kaiserzeitliche Tibel aus Vasilica (Berlin, 1935); Alexandru Donici (Chişinău, 1936); Alimentarea or. Chişinău cu apă… (1936); Dinotherides de Bessarabie (Iaşi, 1936); Resturile omului fosil din România (1936); Geografia satului Nişcani (Chişinău, 1937); Al XVII-lea congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică (1938); Le Pleistocene et le Paleolithique de la Roumanie du Nord-Est (Bucureşti, 1938); La station paleolithique de Stânca Ripiceni (1938); Sur un moulage endocranien d’Elephas primigenius de Roumanie (1937, în colaborare cu I. Simionescu).
Judecând după bibliografia colaborării sale cu revista Viaţa Basarabiei, ne dăm seama că în 1940, la 28 iunie, el a rămas în Chişinău, căci ultima lui apariţie datează cu anul 1938: Lista cronologică a principalelor publicaţii ştiinţifice ale savantului Alex. Donici; Al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Arheologie preistorică (Bucureşti, 1937), (1938, nr. 1-2).
Ceea ce s-a întâmplat cu el mai departe este demn de pana unui romancier. Sovieticii care erau informaţi despre valoarea lui ştiinţifică l-au făcut profesor la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, director al Muzeului de Etnografie, l-au curtat până au făcut din el deputat în Sovietul Suprem al Naţionalităţilor din URSS.
Dar s-a început războiul şi el n-a dorit să se evacueze. Atunci, în urma unui denunţ scris de profesorul de istorie Dubrovski (numele adevărat Polic Ovim Mendel Gdolev, comunist), este arestat, fiind acuzat: „Examinând materialele ce au parvenit de la NKVD cu privire la activitatea criminală a cetăţeanului Moroşan Nicolai Nicolaevici, a reieşit că, din anul 1939, Moroşan N. N. a participat la activitatea partidului burghez „Frontul Renaşterii Naţionale a României”. După reintroducerea în Basarabia a puterii sovietice, a refuzat să candideze ca deputat în Sovietul Suprem. (…) Apoi refuză să ia cuvântul la radio, la prima aniversare a eliberării Basarabiei de sub boierii români. De la începutul războiului dintre Germania şi URSS, Moroşan a început un mod de viaţă suspect. Cu toate că din Chişinău a fost evacuat guvernul RSSM, el a rămas. S-a decis: Moroşan N. N., anul naşterii 1902, să fie arestat şi percheziţionat…”.
A stat închis în puşcăria din Chişinău, apoi a fost escortat la puşcăria din Tiraspol, iar de acolo la cea din Odesa, de unde a ajuns tocmai la penitenciarul din Novosibirsk, de unde este eliberat pe 25 noiembrie 1941, fiind găsit nevinovat.
Locuia la Tomsk, unde preda cursuri la un institut din localitate şi executa anumite cercetări geologice. Aflându-se la Moscova la sesiune, în data de 3 februarie 1944, s-a sinucis în odaia 240 a Hotelului Naţional ori, conform altei versiuni, care e mai verosimilă, a fost simulată sinuciderea de angajaţii NKVD-ului, căci le parvenise informaţia că el a intrat în contact cu ambasada britanică de la Moscova. Ceea ce pare a fi mai aproape de realitate, dacă citim un răvaş trimis fostului său coleg de la Liceul „M. Eminescu”, Gheorghe S. Chicu, care se afla în evacuare şi i s-a adresat după ajutor:
„Dragă Gheorghii Savici! După cum vedeţi, scrisoarea D-stră a ajuns până la mine. Nu m-am aşteptat. M-a mirat acest fapt. Vă mulţumesc: şi dacă o să aveţi norocul să trăiţi şi să ajungeţi pe pământurile noastre, atunci, să săruţi din partea mea, pământul meu sfânt şi neuitat.
Eu! – dacă sunt sănătos! – nu pot spune că sunt smintit – nu chiar! Dar deseori am halucinaţii şi aştept momentul odihnei finale.
- D-stră, scrieţi că aţi trecut printr-o… epopee…
- Dar la mine ce e?
Doar din momentul ieşirii mele din casă am nimerit în spitalul-„închisoare” şi aşa din una în alta, mă duceau, mă lecuiau. Astfel am ajuns în Siberia.
După multe luni de închisoare, am nimerit la Tomsk. Nu ştiu din ce motive n-am pierit. Nu ştiu de ce inima nu mi-a crăpat. Am obosit să trăiesc. Deja vreau odihnă şi aş găsi-o – ştiu calea spre ea, dar – … dragostea fidelă pentru pământul meu sfânt strămoşesc mă face să mai amân momentul, deoarece… aproape de hotarul drag am o dorinţă de a dormi veşnic.
Despre nimeni din ai mei nu am ştiri… Nu sunt singur că nervii vor rezista. Sper că vom mai face schimb de scrisori.
În ceea ce priveşte, Gheorghii Savici, rugămintea de a vă ajuta cu transferul, păi… „am luat act”, dar despre asta vom mai vorbi prin scrisori, dacă vom trăi – ultimele cuvinte mi se referă.
Salutări D-stră, Gheorghii Savici şi rudelor D-stră.
Să fiţi cu toţii sănătoşi.
Moroşanu,
Tomsk, reg. Novosibirsk.
Post restant.
26.IV.1943.”
Presimţirea lui N. N. Moroşan s-a adeverit, căci peste zece luni şi-a încheiat socotelile cu viaţa.
